Crin Antonescu, distinsul nostru istoric

Mi-a atras şi mie atenţia prestaţia lamentabilă a domnului Crin Antonescu, onor lider al clicii tot mai de stânga care a capturat conducerea PNL la ultimul congres. Deşi făcuse un comentariu cum că politica anului 2009 să fie lăsată în 2009, se pare că distinsului nostru istoric(!) îi este dificil să treacă pragul către politica anului 2010.

Bunăoară, Crin Antonescu nu se leapădă de crezul politic cu care a pierdut turul I - "Jos Băsescu" - şi continuă să-l atace pe proaspăt reconfirmatul preşedinte chiar cu riscul de a-şi da cu firma de istoric fix în moalele capului.

De altfel, Avramescu a observat şi el aici că preşedintele PNL demonstrează o profundă necunoaştere a unor concepte în care s-ar putea presupune că este un specialist.

Potrivit istoricului Crin Antonescu, Traian Băsescu a avut de înfruntat o veritabilă "Armada", "ca la Nicopole", în ultimul scrutin prezidenţial. O nefericită comparaţie, mai ales că vorbim de două evenimente distincte, desfăşurate la un interval de vreo 2 secole, în două zone geografice care nicidecum n-ar putea fi confundate: cu Armada s-a confruntat Elisabeta I la 1588 în ceea ce atunci se numea Imperiul Britanic. Ce treabă are cruciada de la Nicopole de la 1396 cu Armada spaniolă de la 1588?

Nu mai devreme de acum câteva zile, băiatul cu nume de floare îi imputa din nou preşedintelui intransigenţa cu care "luptă" împotriva Parlamentului, sugerând un comportament antidemocratic şi comparându-l cu Boris Elţîn care, chipurile, ar fi ameninţat Parlamentul cu tancurile în 1991.

“Găsiţi un Preşedinte american care să fi vorbit astfel despre Congress şi atunci mă duc şi stau roşior în faţa lui Traian Basescu” se mai lamenta acesta. Cel de-al 33-lea preşedinte al SUA, Harry S. Truman, a câştigat alegerile în 1948 construindu-şi campania pe opoziţia cu Congresul. În paranteză fie spus, americanii l-au susţinut cu sloganul "Give'em Hell, Harry!" Este considerat şi astăzi ca fiind unul dintre cei mai de vază preşedinţi americani.

Cât despre Boris Elţîn cel atât de blamat, Avramescu observă că acesta a oprit de fapt tancurile, în 1991, de la a ataca Parlamentul, în timp ce episodul din 1993 despre care s-ar fi putut vorbi întrunea o serie de condiţii care deposedau parlamentul de calitatea de for suprem al poporului rus la momentul respectiv (parlamentul era dizolvat, iar Elţîn se opunea unor parlamentari comunişti care ocupaseză abuziv sediul Dumei).

În altă ordine de idei, mă întreb şi eu precum Tia Şerbănescu în Curentul într-un excelent editorial: dacă tot o colindă cu reconcilierea, de ce nu se împacă domnii Antonescu şi Geoană cu propriul eşec?