Nevoia de cooperare

Fostering National Consensus e ideea.

Mă amuză recenta propunere a domnului S.Prigoană cu privire la inchirierea Casei Poporului. Însă dezbaterea generată de acest subiect a adus în discuţie o problemă acută a clasei politice româneşti: nevoia de cooperare între instituţii.

Sigur că reforma constituţională care urmează să aibă loc trebuie să fie mai amplă şi să asigure mecanisme de cooperare eficiente. Nu doar reducerea numărului de parlamentari sau migrarea către unicameralism - conform referendumului validat - vor conduce la o mai bună funcţionare a sistemului politic din România.

O nouă lege fundamentală ar fi viciată dacă ar porni doar de la rezultatul referendumului. Cred că noua Constituţie trebuie să asigure un cadru instituţional care să aibă în vedere tocmai această colaborare eficientă între polii de putere care lipseşte azi, cu consecinţe nefaste pentru calitatea actului politic.

Cred că preşedintele, ca instituţie, este reprezentantul poporului român, şi mai cred că are cea mai mare legitimitate pentru a conduce, pentru a propune o direcţie care să se bazeze pe opinia însuşită a unor foşti sau actuali oameni de stat sau reprezentanţi recunoscuţi.

Concret, ma gandesc ca o viitoare Constituţie ar putea sa introducă o nouă instituţie supremă condusă de preşedinte, un soi de CSAT transformat într-un Consiliu de Stat cu membri de drept şi membri numiţi de către Preşedinte pe baza bunei sale judecăţi, fără o limită de număr şi cu drept de iniţiativă legislativă. Guvernul ar urma să devină parte exclusiv politică a unui astfel de Consiliu, însărcinat cu promovarea liniei politice aşa cum rezultă ea în urma rezultatului alegerilor.

În acelaşi timp, preşedintele ar prezida structura lărgită, formată din membrii Guvernului şi alţi membri aleşi de preşedinte dintre foştii premieri sau preşedinţi ai parlamentului, care să fie invitaţi să-şi dea concursul la identificarea şi realizarea unor politici publice strategice. Preşedintele ar urma să fie singura voce a unui astfel de forum lărgit şi instituţionalizat.

Mă gândesc, şi mai concret, la un soi de Privy Council aşa cum funcţionează el acum în Marea Britanie, şi nicidecum un Consiliu de Stat aşa cum a funcţionat el ca şi concept de la Carol al II-lea până la mai recentul Comitet Central al PCR. Voi fi probabil acuzat de năstruşnicie politică, în cel mai fericit caz, dacă nu chiar de anacronism sau poate de inspiraţie feudală. Însă cred cu tărie că României îi lipseşte tocmai un astfel de forum care să promoveze o politică de tip consensual, aşa cum vedem că se practică în Europa.

Limitele unui astfel de consiliu ar putea fi controlate foarte bine prin lege organică, dacă ne e frică de vreo posibilă dictatură, şi am mai putea sa o mai supunem la nişte alte controale ca să fim siguri că nu se strică democraţia. Un sistem de checks and balances definit până la ultima virgulă se impune, de altfel, ca o prioritate în vederea dezbaterilor care se anunţă pe acest subiect.

Avem însă şi o datorie să înlesnim acest tip de politică consensuală, diplomată, alimentată de interesul naţional, care să caute punctele comune şi nu care să lupte pentru a crea divergenţe mai mari. Un forum în care să se poată construi o politică a paşilor mici către mai bine.

Sigur că nu doar acesta aspect trebuie tratat. Cred că a venit timpul să facem un pas mai departe spre o mai bună organizare teritorială, pornind inclusiv de la primul articol al constituţiei. România este din ce în ce mai puţin un stat naţional, iar pe termen lung, procesul de integrare şi globalizare vor determina un proces de eterogenizare mai accentuat al populaţiei.

Cred că o nouă constituţie trebuie să abordeze acest aspect. Problema integrităţii teritoriale poate fi rezolvată aşa cum o face Franţa: putem tranşa problema definind România ca stat indivizibil, de exemplu.

Potrivit ultimului recensământ, doar 89,5% dintre noi suntem de naţionalitate română, din care vreo câteva milioane trăiesc în afara graniţelor. Ar fi un pas curajos şi un exemplu de lecţie învăţată să recunoaştem poate că secuii, ceangăii, saşii, nemţii, croaţii, bulgarii, ruşii lipoveni, tătarii, slovacii, polonezii, ţiganii, etc. sunt cetăţeni la fel de importanţi ai acestei ţări, şi că şi ei sunt chemaţi să-şi dea concursul pentru construirea unei Românii mai bune pentru urmaşii noştri.

Iar lista de propuneri poate continua. Mă opresc deocamdată aici.

P.S: Nimeni nu a numărat încă iordanienii, irakienii, kurzii, sirienii şi celelalte naţionalităţi originare din orient care au deja cetăţenie română dar care nu au pretenţii politice pentru că ştiu că această ţară i-a primit suficient de bine încât să-i facă să rămână la afaceri aici. Sau miile de chinezi veniţi în România să muncească în lohn-ului sau în Dragonul Roşu. Măcar ei acceptă să lucreze pe bani puţini. Românul s-a emancipat în sensul ăsta, dacă îi oferi 100 de dolari, te bate ;-)